joi, 24 iulie 2008

Zambiti



Sunt genul de persoana care crede. Crede ca lumea e un loc bun, crede ca toti oamenii sunt speciali...ca toti merita increderea mea. Ma deschid destul de usor si ma atasez repede si puternic de persoanele din jurul meu.Banuiesc ca nu e cazul sa va spun ca de foarte multe ori increderea mea mi-a fost tradata...de multe ori persoanele in fata carora mi-am "pus sufletul pe tava" au profitat de cele ce le au aflat de la mine si m-au facut sa sufar. De ce totusi nu ma pot opri din asta...de ce n-am devenit sceptica? De ce sunt mai degraba in stare sa dau ocolul lumii pentru o alta persoana dar nu sunt in stare sa ma ridic in pat daca e vorba despre mine? Poate e felul meu de a trece prin viata si crucea mea de purtat...poate daca o sa continui sa cred in bunatatea neconditionata a oamenilor ceva se va schimba...Poate lumea va deveni coltisorul de rai in care imi place sa cred ca traiesc. Fiti buni unii cu ceilalti..e gratis...

Un comentariu:

hotzu spunea...

postul asta imi aminteste de replica maestrului Duca: "pentru ca ea e Sefa, ma!"
Poate pentru unii ar putea parea o naivitate sa te increzi prea mult in cei din jur dar eu sunt de parere ca asta e una din secretele vietii inca neexplorate de muuulti dintre noi. Asa ca stia el profu' de algebra ce vorbeste...